Avand in vedere ca Sir Tom Jones a implinit luna trecuta frumoasa varsta de 70 de ani, e clar pentru toata lumea ca piesele de genul “Sexbomb” nu mai pot fi de actualitate. Nu stiu daca a fost o miscare de marketing bine gandita sau doar o “scapare”, dar inainte de aparitia albumului “Praise and Blame” presa a relatat despre un mail al vicepresedintelui casei de discuri Island Records care s-ar fi intrebat: “discul acesta e o gluma proasta?“… Categoric, “Praise and Blame” nu e “o gluma proasta”. E o miscare “safe”, care a prins si in cazul lui Neil Diamond sau a lui Johnny Cash, aceasta de a scoate un material cu piese blues si gospel. Fiindca mama – natura l-a inzestrat cu o voce cat se poate de unica, interpretarile sale de aici au mult sarm. Instrumentatiile minimale – gandite de producatorul Ethan Johns care a mai „slefuit“ si nume ca si Kings of Leon sau Paolo Nutini – au darul de a sublinia calitatile vocale ale artistului care se afla la cel de-al 39-lea album solo. Eventualele paralele cu seria American Recordings ale lui Johnny Cash continua si datorita faptului ca “If I Give My Soul” a fost aleasa de amandoi muzicienii pentru a fi „slefuita”. Una din cele mai dinamice preluari ale acestui disc este “Burning Hell“-ul lui John Lee Hooker. Varianta lui Tom Jones este una cat se poate de viguroasa, realizata parca de una din trupele de asa-zis rock alternativ ale zilelor noastre. Si preluarea dupa Bob Dylan, “What Good Am I?“, care e prima piesa a acestui disc are o maiestrie aparte. Exista aici si momente cat se poate de „minimaliste“. De exemplu in piesa “Did trouble me“, intreaga instrumentatie e alcatuita dintr-un banjo care spre final e acompaniat de un cor cat se poate de „la fix”. Una dintre cele mai bune prestatii vocale ale lui Tom Jones se simte in “Nobody’s Fault But Mine“, care aduce aminte de “Delilah“. Traditionalul blues interpretat in original de Blind Willie Johnson si mai apoi preluat de Led Zeppelin este fara indoiala una din melodiile cu de succes de pe album. (www.tomjones.com)
